Considera-te in gara.

Si daca maine as pleca? Oare m-as elibera? Ar insemna un inceput sau un sfarsit? Ma vad venind, ma vad plecand si cu lacrimile curgand.

Am ajuns sa vad, sa cred si sa sper tot ce mi s-a zis. Dar acum? Nu ma vad pe mine. Ma simt straina in propria-mi lume. Pun la indoiala tot ce am. Mie teama doar sa nu iasa nimic din mine ca sa si distrug ceva. E doar mintea mea. Intodeauna a fost. Si totusi.. intuitia care mi-a zis intodeauna adevarul?

Am incredere in mine si in puterile mele. O sa fac ceea ce e bine.. pentru mine, cel putin. Dar oare pentru ceilalti? Pentru ei ce voi face? Am ranit atatea persoane si poate o voi mai face. Nu imi doresc asta si nu mi-am dorit-o niciodata. Si totusi o fac. De ce tindem sa ranim persoanele pe care le iubim? E o porcarie..

Nu m-as intoarce in trecut pentru nimic in lume totusi. Tot ce am facut pana acum m-a adus unde sunt azi.Si azi imi e bine. (Mint. Azi nu. Poate maine.) Oricum, nu merita sa regret. Nu mai pot schimba nimic in trecut. Trebuie sa o fac in viitor.

Vreau lucrurile simple ale vietii.

Ma simt ca in gara. Ca o gara.Trenurile vin si ies. Ma parasesc. Ma asurzesc. Ma asupresc. Ma izbesc. Ma lasa sa plang.


NU ma lasa sa mai plang.. Strange-ma in brate, saruta-ma usor si promite-mi ca totul va fi bine.

Departe de tot.

Distanta ma omoara. Lacrimi imi curg suvoaie. Vreau sa plec, sa fug, sa ajung. Unde? Inapoi. De ce? Sa te vad. Macar atat. Nu ma pot abtine sa nu ma pierd in mintea mea. Aici totul e viu. E ca si cand se intampla acum. Simt atingerea. Vad surasul. Ma pierd in privire. Ascult acordurile inimii. Ma primesti in brate? Te visez cu ochii deschisi. Trupul tau mi se inalta in fata la fel ca o sculptura de Fidias.

Soarele imi strabate pielea, nisipul imi cuprinde picioarele, marea imi inunda simturile. Si tu? Esti aici, acolo, in mintea mea. Te potrivesti decorului Marii Mediterane, te potrivesti inimii mele. Mai lipseste o intoarcere in timp cu 200 de ani in urma. Petale de flori pe verandele caselor. Parfumul puternic de trandafiri si magnolie. Agitatia din piete si aglomeratia de oameni. Ma seduc. Acasa. Aici? Acolo? Acolo pentru ca esti tu.

In tot binele e un rau.

De ce atatea prejudecati care nu isi au locul?De ce nu intelege ca pot vedea situatiile nu numai unilateral, ci din toate perspectivele, doar ca acum oricum nu conteaza toate. Nu acum. Si pana la urma, ideea nu e ca eu sa fiu fericita? Nu vreau sa ajung o birocrata nenorocita. Vreau sa traiesc.

Stiu ca traim intr-o lume in care banii fac legea, dar exista lucruri mai importante. Viitorul meu nu vreau sa se invarte in jurul banilor. Vreau sa am un trai decent, dar sa mor eu daca imi doresc un comfort permanent. Vreau sa trec prin anumite lucruri, ca sa stiu ce sa apreciez pe urma.

Nu suport sa fiu inconjurata de persoane cu care sa simt ca nu am nimic in comun, cu care subiectele de discutie sunt atat de superficiale incat mai bine m-as uita la televizor ca tot ar fi mai profund. Trebuie sa ma simt conectata la lume, pentru a nu ajunge vreo prezenta fantomatica.

Nu intelege. Pur si simplu. Nu ma asculta. Imi monopolizeaza viata. Il inteleg. Imi vrea tot binele. Dar nu toate lucrurile trebuie sa fie controlate. Ma doare sa vad ca cu cat cresc, cu atat strange ma tare din curea, pentru ca ii e frica sa nu scap. E viitorul meu in joc, dar vreau sa imi joc singura cartile. Gandesc la rece, dar nu are incredere in asta. Crede ca ii demonstrez contrariul.

Imi pare rau ca o sa ma razvratesc asa impotriva lui la un moment dat. O sa il fac sa sufere. Dar daca va merita, o voi face, pentru ca pana la urma e viata mea. Nu vreau sa imi bat joc de ea, dar nici nu vreau sa ajung la 40 de ani si sa realizez ca nu sunt fericita. Eu nu regret ceea ce fac, dar regret atunci cand trebuie sa o fac din cauza unei constrangeri.

Viitorul meu, fericirea mea, viata mea.. in principal, eu sunt ceea care trebuie sa se ingrijeasca de ele. Restul.. doar foarte putin.

De ieri si pana azi. (III)

Na, poftim! Iar a plecat. Iar m-a lasat sa indur toata suferinta. Ar trebui sa imi sfasii carnea de pe mine, macar asa nu as mai simti. Si chiar credeam ca o sa ramana? Cum pot fi atat de slaba si de oarba? De ce sunt atat de idioata? De cate ori trebuie sa ma mai ard inainte de a ma vindeca? Chiar vrea sa ma vada moarta? Vrea sa ma vada cum devin o umbra? Cum o sa ma pierd in societatea asta de rahat? Nu mai suport, dar nu pot rezista tentatiei. Sunt o masochista. Si ma urasc pentru asta.
Am nevoie de o tigara. Am fumat-o aseara pe ultima. Ma imbrac cu primele haine pe care le gasesc si cobor la chioscul din colt. Realizez ca ar trebui sa mananc ceva astazi asa ca imi cumpar si alimente. Urc, inchid usa dupa mine si ma apuc sa gatesc. Mi-a fost dor. A trecut atata timp. Privesc pe geam si imi dau seama de fapt ce singura sunt. Il sun pe Calin.
"Heei, Calin."
"Buna, Eva, cum iti merge?"
"Aah.. bine. Ce zici, vi pana la mine, sa luam pranzul?"
"Ce vrei sa zici? Te pomeni ca ai gatit?"
"Da. Vi?"
"Vin sa ma otravesc. Ajung in 15 minute."
"Nenorocitule, hai rapid."
Calin, cel mai bun prieten.. Oare ce m-as face fara el?

No Past. No Future. Just Present.

Nu sunt o persoana a trecutului. Uneori ma gandesc la el si imi dau seama ca am facut multe greseli, dar nu regret nimic. Pentru ce as regreta? Am invatat din greselile mele si continui sa invat. Trecutul e al meu, face parte din mine, ma defineste, dar nu ma conduce. Tot ce am facut pana acum m-au adus unde sunt astazi. Si astazi sunt eu insumi, cu capul pe umeri si cu o capacitate de a diferentia binele de rau. Obisnuiam in schimb sa ma gandesc la viitor, dar mi-am zis: pentru ce sa ma gandesc? Trebuie doar sa las timpul sa decida ce se va intampla cu mine. Vreau doar sa traiesc prezentul. Sa imi traiesc clipele importante. Vreau sa uit de mine si de tot. Sa ma contopesc cu natura si cu dragostea. Sa imi vad visele spulberate sau implinite. Sa sper ca o nebuna, chiar daca o fac in van. Nu cer mult. Vreau o viata simpla si sa am langa mine persoanele la care tin. Dar viata, oricum va fi, vreau sa o traiesc, pentru ca peste ani si ani sa am de ce sa imi aduc aminte si sa nu regret ca am pierdut ceva.

Aerosmith - I don't wanna miss a thing.

De ieri si pana azi. (II)

Tremurand, deschid usa si sfioasa ridic privirea catre fata lui, dar simt cum caldura imi inabusa obrajii, in momentul in care realizez ca sunt numai in lenjerie. Ii pot simtii ochii curgand pe trupul meu. Sunt slabita si glasul imi e stins. Ma simt captiva in propria minte si vreau sa urlu, dar in final reusesc sa scot doua cuvinte.
"De ce?"
"Nu e timp de vorba, Eva."
Respiratia mi se sacadeaza, inima vrea sa imi iasa din cutia toracica, sangele imi pompeaza in vene.
"Nu, Victor, nu!"
Ma impinge in perete si isi dezlantuie pasiunea asupra mea. Incerc sa ma opun din rasputeri, pentru ca asta trebuie sa fac, dar nevoia e uriasa, iar el castigator. Uit de mine, de timp, de dragoste si suferinta. Sunt numai a lui in aceasta clipa, dar vreau sa imi apartin. Incep din nou sa ma zbat, dar mainile sale le frange pe ale mele. Vreau sa tip, dar buzele sale imi acopera gura fortat.

De ieri si pana azi.( I )

De trei ore incerc sa inchid macar un ochi, dar tot ce reusesc sa fac se rezuma la holbatul tavanului gol printr-un maldar de ganduri murdare, pline de sila si dor. Un miros greu de parfum ieftin barbatesc si tigari imi inunda simturile olfactive. Nu pot sa nu ma gandesc la posesorul parfumului si inimii mele. Dar pe cat de mult il iubesc, pe atat de mult il urasc.
As do... Nu! Nu am sa ii permit inimii sa ma conduca. Sunt dezgustata de ceea ce simt pentru el, de mine, de tot ce mi-a facut. Trupul imi este spasmodic de atata durere. Ma chircesc cu speranta ca asta va opri tortura.
Gandurile ma coplesesc. Imaginile trecutului mi se proiecteaza haotic in cap. Incerc sa imi gasesc ultimul dram de forta pentru a ma ridica din pat. Ma indrept clatindandu-ma catre balcon, dar involuntar ma intorc catre scaunul unde imi sunt asezati blugii. Caut stingher pachetul vechi de tigari si ma stramb cand imi dau seama ca ultima tigara pe care o mai am este rupta. Asta imi trezeste alte amintiri, impreuna cu reamintirea motivului dependentei mele de tutun.
Dezamagita de mine insumi, ies in negura noptii. Incerc sa imi savurez momentul, dar sunt intrerupta nesimit de trei masini care claxoneaza intens. Este aproape trei noaptea! Sunt nebuni?!. Inchid ochii si incerc sa uit de mine, de locul unde ma aflu. Curand, se aud batai in usa...

A tear for a coin.

Heei, iata-ma din nou in fata acestei pagini incercand sa scriu ce simt acum, dar pur si simplu nu pot gasi inceputul povesti. Stiu ca ma doare. Asta sigur stiu. Dar ce ma doare? Nu am nici cea mai vaga idee. Ma simt prinsa ca intr-o capcana. Incerc sa zambesc, iar colturile gurii se intorc automat in directia opusa..
Nu stiu exact de unde aceasta stare. Chiar mi-s dori sa imi dau seama. Oare as reusi sa indrept ceva? Nu ma simt deloc bine in pielea mea. E ca si cand mi-as dori sa fug de trecut, dar nu sunt indeajuns de rapida.
Ori de cate ori dau tot ce am mai bun din mine, ajunge sa fie mai prost. Cum este posibil? Adica ma simt ca si cand ii dezamagesc pe toti cei ce cred in mine. Inclusiv pe mine. Poate asta e problema?!
Imi trec zeci de adjective in momentul acesta prin cap cu care m-as descrie si sunt putine pozitive. Imi suna a criza existentiala. Urat, nu?
In mod normal nu m-as indoi de mine. Sunt constienta de ce sunt in stare sa fac. Sunt constienta de cate altele sunt in stare, dar s-au intamplat atat de multe in ultima vreme.. incat nu mai am forta sa lupt. Ceva lipseste. Dar, desigur, nici de asta nu am habar.
Cum se face ca sunt in stare sa imi sfatuiesc prietenii destul de intelept, dar cand vine vorba de mine parca nu mai sunt in stare de nimic?
God, sometimes I just wish to be somewhere far, far away from all this crazy shits. Undeva unde sa fiu eu, plaja si marea. Nimic altceva.

Defapt, poate si un mic pestisor auriu?

Don't try to stop me now. I could fall.

I'm feeling like I'm somewhere above the clouds and nothing can't touch me. I'm indestructible.
Dar asta e doar un sentiment de siguranta pe care viata mi-l ofera in acest moment. Nu pot nega faptul ca este extraordinar. Mi-a lipsit sa visez cu ochii deschisi si sa am un zambet aiurit pe fata tot timpul. Dar de ce fac asta? Nu e doar o amagire? Adica sunt fericita. Dumnezeule! Mult prea fericita. Si nu exista decat o singura persoana care ar putea sa imi ia asta. Dar spre multumirea mea, ma indoiesc ca o va face. Cel putin nu foarte curand.
"Lost in space" cred ca e expresia potrivita. :)
Ok. E clar. Am doua probleme mari si late. Una: cred ca la origini sunt o romantica incurabila. Cea ce e dragut, dar poate putin patetic pentru lumea de azi. Si doi: privesc prea mult in viitor. Uneori chiar am senzatia ca visez prea mult la viitor. Adica ar trebui sa nu imi pese atat de mult. Dar cum pot sa schimb ceva ce imi sta in fire? Sau cum pot sa schimb ceva ce imi sta in fire daca nu imi doresc indeajuns de mult? Poate asta e de fapt intrebarea.
Sincer, nici macar nu stiu ce e in capul meu. E perioada aia in care sunt confuza si aberez. Tin sa mentionez ca trec periodic prin ea. De unde mai apare un semn de intrebare. Ciudat cum un set de intrebari conduce la un alt set de intrebari.
Bine. Am deraiat de la subiect, dar nu imi mai aduc aminte ce vroiam sa spun. Acum un sfert de ora ma simteam altfel. Gresit! Nu am uitat, dar ceea ce as redacta acum nu ar mai avea aceasi intensitate. In fine. Ideea era ca sunt fericita si iubesc. Si nu vreau ca asta sa se mai termine. Vreodata.



Ce vise de fetita ..